E ste extrem de dureros gândul –nu că nu poți face ceva-,  ci că există mereu piedici. Poți să mănânci tot ce-ți dorești, DAR atent cântărit, poți face sport, DAR foarte minuțios calculat, poți să trăiești “normal”, DAR să ai întotdeauna grijă la doza de insulină. Nici măcar când ești tu cu tine nu poți fi pe deplin singur pentru că intervin grijile referitoare la cum îți afectează glicemia actul de a lăcrima. Trecerea de la tristețe la panică e bruscă atunci când observi că îți scade glicemia alarmant de repede, iar cele trei linguri de Nutella nu au ajutat cu nimic. Lași repede plânsul la o parte și iei toate pliculețele de zahăr din apropiere. Așa am aflat că Nutella, pe lângă conținutul enorm de zahăr, mai are și multe grăsimi, deci lipidele încetinesc absorbția glucidelor.

În concluzie, la următoarea situație de criză zahărul pur e mai indicat. E dificil de scoți din ecuație frica de a nu te mai trezi din cauza unei come pe care nu ai putut-o evita în somn; sau simplul gând că există posibilitatea să rămâi singur, inert la pământ fără ca cineva să fie prin preajmă. Dar astea sunt doar cele mai negre gânduri în caz de…

Așa că, în momente de genul, când mă simt vulnerabilă trebuie să mă ridic singură și să rezist cu stoicism. Trebuie să accesez ultimele resurse ca să trec mai departe. Pentru mine nu există altă variantă decât cea în care îmi demonstrez mie că sunt o luptătoare.  Prin urmare, am decis să încetez în a mai trăi cu frică. Într-adevăr, diabetul îți plasează cumva existența sub semnul incertitudinii și al eternului “în caz de…”, dar am să învăț să o iau de la capăt; să învăț de la zero să desenez vise și să nu uit niciodată că am primit cel mai de preț cadou: viața.