[RO]

Pentru că mereu lumea se minunează când mă vede mâncând ceva dulce, am zis să elucidez o dată pentru totdeauna misterul dulciurilor în contextul unui diabet zaharat.

 

Nu înțeleg de ce oamenii pur și simplu nu pot să se obișnuiască cu ideea că și noi, diabeticii, putem să ne bucurăm de un desert delicios. Sunt doar niște diferențe pe care am ajuns să le stăpânim foarte bine. Aici mă refer la sincronizarea insulinei cu glicemia și cu ceea ce urmează să mâncăm.

Cred că zilnic sunt întrebată dacă “am voie să mănânc aia”, și răspunsul este DA, pot să mănânc orice! Însă nu pot să o fac tot timpul când vreau eu. Iar asta poate fi destul de frustrant, trebuie să recunosc. Nu știu cum o fac alți maeștri ai insulinei, dar eu mă enervez puțin când îmi e teribil de poftă de un desert (fie că vorbim despre un fruct sau o prăjitură) și nu pot să îl mănânc exact în clipa respectivă.

E mai complicat decât pare. Nu e ca și cum am în față o felie delicioasă de cheesecake, mă așez la masă, îmi fac insulina și pot să mă pun pe savurat. E o adevărată procedură și aventură în același timp, cel puțin pentru mine așa e.

Să luăm exemplul desertului meu preferat servit la un restaurant. Îmi comand un tiramisu zemos îmbibat în multă cafea, așa cum îmi place mie. Nu pot să iau nicio decizie “insulinească” până nu îmi aduce chelnerul farfuria pentru că doar văzând desertul îmi pot face o idee despre ce conține. Așa că aștept să vină comanda prima data.

 

 După care, la fel ca un fin critic de artă, închid ochiul drept, îmi înclin capul puțin pe o parte, și examinez atent preparatul din fața mea, încercând să îmi dau seama ce gramaj are, cam câte particule fine de ciocolată conține, sau cam câte cristale de zahăr s-au strecurat acolo. Este mai mult o chestiune de loterie sau noroc pentru că e aproape imposibil să știi exact câte grame de carbohidrați sunt în fața ta într-o situație de genul. După ce am calculat ochiometric numărul de glucide, trec în etapa următoare: măsurarea glicemiei. Pentru cei ce nu știu, niciodată nu se face insulina fără să îți iei ce glicemia înainte. Așa că mini reprezentația de înțepat, stors sânge și testat în public are loc sub ochii uimiți ai celor din jur care mereu mă privesc fie cu o ușoară încordare ca pe un ciudat al naturii, fie cu milă ca pe un cine știe ce nenorocit al sorții.

În cazul cel mai probabil, glicemia va fi puțin mai mare, așa că va trebui o corecție. Asta ce înseamnă? Că pe lângă unitățile de insulină necesare pentru acel desert, va mai fi nevoie de câteva în plus pentru a contrabalansa glicemia deja mare pe care o am. După ce am hotărât cantitatea de insulină, mini reprezentația continuă, însă de data această va fi mai savuroasă pentru ochii publicului masculin pentru că implică niște goliciune. Pentru că rochia elegantă pe care o port în seara asta la restaurant nu e suficient de scurtă, va trebui să o ridic până la jumătatea coapsei, dezvăluind mai multă piele decât mi-aș fi dorit. Așa că sub privirile oripilate ale doamnelor de la celelalte mese, îmi fac injecția. Ăsta e momentul când mă rog în sinea mea la toți zeii insulinelor să fi nimerit doza.

 

 

 

Iar cea de-a treia etapă e cea mai grea dintre toate: așteptarea. Pentru că insulinei îi trebuie un timp destul de lung ca să intre în acțiune, iar absorbția unui desert cu indice glicemic mare este extrem de rapidă, eu trebuie să aștept chiar și 30-40 de minute, timp în care stau cu tiramisul acela delicios în față fără să mă ating de el. Mă simt ca un câine care e la o lecție de dresaj și învață să nu se atingă de bucata de carne din fața lui pentru că trebuie să exerseze comanda “șezi!”

Credeți că după cele 40 de minute mă pot apuca de mâncat și s-a terminat tot? Nicio șansă! Partea cu adevărat challenging abia acum începe. Pentru că nu știu ce am mâncat și dacă am nimerit doza corect, trebuie să mă testez mai des după. Așa mă asigur, pe de o parte, că nu am făcut prea multă insulină și risc să fac o hipoglicemie care să mă dea peste cap, iar pe de altă parte, verific dacă mai am nevoie de o corecție. De cele mai multe ori, așa se întâmplă, adică la 2h de la masă am glicemia mare și trebuie să mai fac o injecție cu insulină. Nu e deloc ușor, plăcut sau normal. Eu m-am săturat să tot aud clișeul cu “diabeticii au o viață normală”. Mie nu mi se pare ceva normal sau firesc să faci asta de fiecare dată când vrei să mănânci ceva dulce sau să experimentezi ceva nou gastronomic. Aici puteți să nu fiți de acord cu mine, și e normal să ne raportăm diferit la lucrurile din jurul nostru. În momentul în care eu sunt singura din restaurant care își înțeapă degetul, își stoarce sânge, își injectează o cantitate de insulină doar ca să mănânce ceva, eu îmi iau libertatea să consider că nu duc  o “viață absolut normală”.  Plus că sunt multe alte aspecte care nu se văd la exterior; lucruri precum frica de acea hipo oribilă, răul incredibil pe care îl simt când am glicemia 300 după un fursec, durerile crâncene de cap după o hipo și-un hiper în aceeași zi, oboseala de a sta în incertitudini,  faptul că zilnic trebuie să iau în plus, față de un om normal zeci de decizii pentru viața mea, frustrări și explicații inutile pe care trebuie să le dau în momente nepotrivite, justificarea continuă că pot face ce vreau etc. Sunt lucruri cu care doar un diabetic se confruntă zi de zi.  Și, revenind la inițialul subiect, da, pot să mănânc absolut orice însă nu într-o manieră obișnuită ca toți ceilalți.

 

[EN]

Because people are always amazed when they see me eating something sweet, I want to clarify once and for all the mystery of sweets in the context of diabetes.

I do not understand why people just cannot get used to the simple idea that we, diabetics, can enjoy a delicious dessert. There are only some differences that we have come to master very well. Here I am referring to the timing of insulin with blood sugar and what we are going to eat.

I think every day I am asked if I “can eat that”, and the answer is „YES, I can eat anything!” But I cannot do it all the time and whenever I want it. And this can be quite frustrating, I have to admit. I do not know how other masters of insulin do it, but I am really angry when I am craving for a dessert (whether we are talking about a fruit or a slice of cake) and I cannot eat it right at that moment.

It’s more complicated than it seems. It’s not like I have a delicious cheesecake slice in front of me, I sit down at the table, take my insulin shot, and I can enjoy it. It’s a real procedure and adventure in the same time, at least for me it is.

Let’s take the example of my favorite dessert served at a restaurant. I order a juicy tiramisu soaked in a lot of coffee, as I like it. I cannot make any insulin dosage decision until my waiter brings my plate because just by seeing the dessert it can give me an idea of what it contains. So I’m waiting for the order to come in the first place.

 

After that, just like a fine art critic, I close my right eye, bow my head a little, and carefully examine the dish in front of me, trying to figure out how many grams it has, how many fine particles of chocolate it contains, or how many sugar crystals have slipped in there. It’s more a matter of lottery or mere luck because it’s almost impossible to know exactly how many grams of carbohydrates are in front of you. After I have calculated the number of carbohydrates just by guessing, then I go to the next step: measuring blood glucose. For those who do not know, you never take insulin without testing your blood sugar before. So my little performance of priking my finger, draining blood and testing in public takes place under the amazed eyes of people around me who are looking at me with a bit of concern or pitty.

Most likely, the blood sugar will be slightly higher, so i’ll need a correction. What does that mean? That besides the insulin units needed for that dessert, I will bolus a few more insulin units to correct the high blood sugar. Once I have decided the amount of insulin I need, the mini performance continues, but this time it will be more appealing to the eyes of the male audience because it involves some exposed skin. Because the stylish dress I am wearing at the restaurant tonight is not short enough, I’ll have to raise it up to the middle of my thigh, revealing more skin than I would have wanted. So, under the amazed eyes of the ladies , I am taking my injection. This is the moment when I pray to all my insulin gods to have guessed the correct insulin dose.

And the third stage is the worst of all: waiting. Because insulin needs a long time to get into action, and the absorption of a high glycemic index dessert is extremely fast, I have to wait up to 30-40 minutes, while I sit with the delicious tiramisu in front of me  without touching it. I feel like a dog who is at a training lesson and learns not to touch the piece of meat in front of him because he has to practice the “sit down!” command.

Do you think after the 40 minute wait I can eat and it’s all over? Not a single chance! The really challenging part is just starting now. Because I do not know what I ate and if I got the right dose, I have to test more after. That’s how I make sure, on one hand, that I did not take too much insulin and risk having a hypoglycemia, and on the other hand, I check if I still need a correction. Most of the time, that’s the case, that is, I have high blood sugar after 2 hours and I have to take another insulin injection. It’s not easy, pleasant or normal at all. I’m tired of hearing the cliché with “diabetics have a normal life.” I do not find it normal or natural to do this every time you want to eat something sweet or experience a new dish. Here you can disagree with me, and it’s normal to relate differently to the things around us. BUT when I’m the only one in the restaurant that pricks the finger, squeezes blood, injects a quantity of insulin just to eat something, I’m allowed to think that I’m not having a “normal life”. And, returning to the original subject, YES, I can eat anything but not in a usual way like everyone else.