Povestea mea a inceput in urma cu 4 ani.
Lucrurile au inceput foarte lent, cu cate 1 litru de apa, apoi 2, 3 si tot asa, pana in ianuarie 2017 cand ajunsesem la 6-7 litri de apa.
Oboseala pe care o simteam ca o extenuare continua, urinarile dese, tulburarea vederii si foamea excesiva cu toate ca slabisem foarte mult erau simptomele cele mai evidente, dar nu le intelegeam.
In acea dimineata de Ianuarie, tin minte ca m-am trezit cu o stare pe care nu o pot explica si care numai un diabetic o poate intelege. Era o stare generala de greata si dureri.
La ora 7 dimineata aveam glicemia 470. Desigur ca mintea mea nu a procesat, apoi a negat si am si plecat la scoala unde am sustinut olimpiada la biologie.
Desigur ca gandurile ca “Daca e chiar adevarat?”, “Daca sunt bolnava?” sau “Sper din toata inima ca aparatul era stricat” nu incetau a ma macina.
Am ajuns acasa, unde am mancat, si a inceput sa ma doara puternic in zona apendicelui. Ajunsa la spital desigur ca primul diagnostic a fost “Apendicita”, dupa mai multe analize, se pare ca aveam glicemia 630, ceea ce i-a speriat pe medici.
Eram in precoma cu cetoacidoza diabetica. De aici totul a fost un calvar. Am stat 3 saptamani in spital, prezentand rezistenta la 2 tipuri de insulina si neintelegand ce se va intampla cu mine de atunci in colo.
Depresia, intrebarile care incepeau majoritatea cu “De ce” si privitul in gol au fost si ele prezente, dar totul s-a rezumat la “a accepta” si a face din asta ceva care sa aduca bucurie si mie si celor din jurul meu.
Odata cu diagnosticul meu am intalnit oameni care mi-au schimbat viata in bine si chiar in mult mai bine, odata cu diagnosticul meu am intalnit oameni care desi imi erau prieteni, s-au dovedit a nu fi de fapt si multe alte astfel de schimbari care m-au transformat si m-au format ca om.