Povestea mea a început în urma cu aproape 14 ani, pe când aveam 5 ani.
Fiind mezina unei familii cu condiție modesta dintr-o zona rurala, am fost crescuta de bunica mea materna, o femeie de vârstă avansată, și fratele mai mare, deoarece părinții mei lucrau 12/24 și rareori ne vedeam.
Din acest motiv, nimeni nu și-a dat seama ca ceva nu era în ordine cu mine când au apărut primele simptome ale diabetului, parintii fiind prea ocupați cu munca pentru a ne întreține, iar bunica cu munca de acasă, ocupându-se singura de o întreaga gospodărie de la tara.
Întotdeauna am fost un copil slăbuț și firav, asa ca nimeni nu a luat în seama faptul ca slabisem în proporții uriașe, ajungând în pragul rahitismului, sau ca nu mâncăm mai nimic, ca mergeam la toaleta non stop și beam mult prea multa apa pentru vârsta mea.
Primele semne de alarma ignorate, debutul meu a avansat pana în momentul când abia ma mai țineam pe picioare, ba chiar începusem sa nu mai simt când aveam nevoie la baie în timpul nopții, culminând cu urinatul în pat. Abia atunci, văzându-mă în stadiul acela morbid, bunica și-a dat seama ca ceva e cu adevărat în neregula cu mine și le-a spus părinților mei sa ma ducă la spital.
Zis și făcut. La spitalul nostru județean, unde am stat internata 2 săptămâni, medicii nu au fost în stare sa își dea seama de problema mea, spunându-i mamei ca este o problema renala, o infecție cu Ecoli. Asa ca, fiind în stadiul în care eram, aproape invalida de cât de slăbită ajunsesem, m-au pus pe perfuzii cu glucoza în speranța că o să îmi revin.
Văzând ca starea mea se agravează, mama a cerut sa fiu transferata la București, pentru analize mai amănunțite, însă cererea pentru o ambulanță i-a fost refuzata. Asa ca ne-am întors acasă, unde am stat 3 zile pentru a face rost de banii necesari, și apoi am plecat cu autobuzul la București, un oraș unde mama mea nu mai fusese niciodată.
A fost în infern, drumul făcându-mă sa ma simt și mai rău din cauza ca aveam și rău de transport, însă am ajuns într-un final la spitalul Marie Currie, unde, deja din primele ore, mama mea a fost anunțată ca am diabet, prezentandu-ma cu o glicemie mult peste 600 de mg/dl.
Aparent, ma născusem cu diabet, însă acesta nu s-a declanșat pana la vârsta de 5 ani, iar mie mi-a luat aproape 6 luni sa aflu ce am.
Cu greu am învățat sa ma integrez din nou în lume, deoarece pe atunci eram, și încă sunt, acum, 14 ani mai târziu, singurul copil cu diabet zaharat tip 1 din comuna, iar acest lucru m-a făcut sa ma izolez de restul copiilor pentru câțiva ani, pana m-am obișnuit.
În primii ani am trăit gândindu-mă la diabet ca la o povară , neacceptandu-ma pe mine pentru ce eram, iar starea mea nu era prea buna, fiindcă părinții mei nu auziseră în viata lor de diabet, așadar le-a fost foarte greu sa se adapteze la nevoie mele, devenite, dintr-o data, mult mai speciale.
Însă totul s-a schimbat când am întâlnit alți tineri ca mine la centru Cristian Șerban, cu care am legat prietenii adânci și care și acum, ani mai târziu, sunt lângă mine, fiind o a doua familie care ma susține și ma înțelege.
Așadar, diabetul, chiar dacă poate a distrus copila aceea de la sat, a făcut astfel încât sa se renasca una pe care viata nu o va mai învinge niciodată.
“Copii speciali, încercați de viata, care continua sa zâmbească la lume”, spunea mama unei prietene de-ale mele.
Asa este, deoarece, dincolo de diabet, și lumea continua sa ne zâmbească dacă ne lăsăm greutățile la o parte și avem puterea sa privim mai departe.