Mă așez pe scaunul 68 din vagonul 1 a trenului care urma să mă ducă la Iași. Nu trece mult timp și încep să simt că ceva nu e în regulă…cum eu nu știu încă să îmi controlez emoțiile, despărțirea  de pe peron și-a făcut simțită prezența în glicemie. Înțep, testez, aștept cele 5 secunde…305. Oftez înfundat, neștiind ce mă necăjea mai tare: glicemia mare, dorul care mă amenința, melancolia întorsului acasă… In sfârșit, îmi iau penul de insulină și injectez 3 unități în burtă. Pun capacul penului și îl pun înapoi în gentuța mea roșie, în timp ce îi zâmbesc cuplului simptic din fața mea. “Glicemia?”, mă întreabă domnul simpatic pe chipul căruia am putut să descifrez vreo 65 de ani. 

“E 300 și pentru că e mare tocmai am făcut o doză de insulină. Am diabet de tip 1”, am simțit nevoia să fac adăugarea asta pleonastică.

Firesc a început o discuție de o blândețe și pronfunzime cum rar am mai avut cu un strain. Nu mi-a fost dat să întâlnesc atâta bunătate într-un om. Am aflat povestea familiei lor, un destin încercat de o boală dură: epilepsia. Băiatul lor cel mic era încercat de această afecțiune de mic copil, acum având 34 de ani.

“Rar mi-a fost dat să văd așa seninătate pe chipul unei tinere. Domnișoară, emanați pozitivism si energie”, îmi spusese domnul cu zâmbetul pe buze.

“Cum te numești?”

“Ines Nerina”

“Ce nume frumos… parcă e predestinat pentru un suflet așa de frumos. Noi avem doi băieți: Sebastian și Marian”

Mi s-a părut fascinant cum părinții trăiesc atât de intens viața prin prisma copiilor lor. Ei pur și simplu s-au introdus cu numele copiilor lor, de parcă identitatea lor nici nu mai conta. Mi-au povestit de preocupările și pasiunile celor doi, cum ei sunt o familie spirituală și cu o legătură puternică cu Dumnezeu. A curs o discutie plăcuta despre viață și despre lucrurile simple, dar frumoase din jurul nostru.

Discuția s-a oprit odată cu trenul care a ajuns în gara din Bârlad, locul de destinație a celor doi. La plecare le-am spus:

“Vă mulțumesc că ați intrat în viața mea chiar și pentru un timp atât de scurt”

“Și noi ne bucurăm că ne-a fost dat să ne întâlnim și că ne-ai dat energia si pozitivismul tău”

Am zâmbit larg, iar apoi tocmai ce am realizat: unii oameni chiar vin în viața ta cu  un motiv, indiferent de perioada scurtă pe care au petrecut-o alături de tine. Ei au fost acolo cu un scop: să mă învețe ceva, să mă înveselească, să îmi ofere un sfat. Cei doi bătrânei din tren au fost in viața mea pentru doar câteva ore, dar au fost acolo să îmi ia supărarea cauzată de glicemia mare, să îmi alunge mâhnirea despărțirii și să îmi reamintească cât de norocoasă și puternică sunt. Și pentru asta sunt recunoascătoare! Că oamenii calitativi călătoresc alături de tine în această cursă numită “viață” cu un scop mai presus de timp sau durată. Unii oameni pot sa se despartă și să plece după ani de zile de relație și să fie puține urme lăsate, însă alții vin ca o tornadă în destinul tău pentru un pasaj scurt, dar ravagiile spirituale sunt uriașe.

Așa că fii mereu cu mintea și sufletul deschise în fața urmatoarei persoane care intră în viața ta cu un motiv.