Publicat pe

Diabetul si DEPRESIA | Diabetes and DEPRESSION

Ines Nerina

 

Diabetul si DEPRESIA | Diabetes and DEPRESSION

Persoanele cu diabet sunt mai predispuse depresiei. Nu am spus-o eu, ci specialiștii și cercetătorii. Cred că fiecare dintre noi a fost cel puțin o dată în viață trist, însă să simți gustul amar al depresiei este cu totul altceva.

 

[RO]

Când am pornit la drum cu blogul mi-am asumat să trăiesc în văzul lumii atât cu bune, cât și cu rele. Pe toate platformele de socializare militez pentru o viață trăită frumos sub un diagnostic dur, dar în același timp, nu mă feresc să afișez și părțile vulnerabile ale acestei călătorii dulci amare.

Mereu am fost nebun de optimistă și chiar când am aflat de diabet am luat vestea în brațe. Nu am fost tristă sau mânioasă pe ceea ce mi s-a întâmplat. Țin minte și acum că am plâns o oră pe ceas pe patul de spital, nici mai mult nici mai puțin și am iesit pe porțile spitalului nu doar cu insulina în brațe, ci și cu zâmbetul pe buze. Cred cu tărie că viața e fix atât de frumoasă cât o lași tu să fie, așa că este misiunea noastră să gândim pozitiv, fiind recunoscători pentru ceea ce avem. Dar chiar și acele persoane care se înconjoară de trăiri pozitive nu pot fi impenetrabile în fața depresiei. Nu mi-e frică să fiu vulnerabilă în fața voastră și să vă mărturisesc că au fost momente în care efectiv mi-am așezat capul în pumni și m-am întrebat dacă este real ceea ce mi se întâmplă. Depresia e una dintre cele mai urâte boli pentru că pune stăpânire pe tine cum nicio altă maladie nu reușește să o facă. Te simți mic și neputincios într-o mare a nimicniciei.

E greu să descrii în cuvinte amalgamul de trăiri intense care nu te mai lasă să vezi lucrurile decât fiind sortite eșecului. Brusc, din fata fericită și bucuroasă că a primit o a doua șansă la viață, mă vedeam o ființă fragilă condamnată unei vieți sinistre. O tânără care își calculează fiecare pas, fiecare gram de mâncare, fiecare unitate de insulină nu mai putea avea libertatea de a se bucura plenar de viață. Așa mă vedea la un moment dat, iar printre gândurile negre se număra și faptul că eram sortită unei existențe triste, solitudinea fiind chiar după colț pentru că nimeni nu ar vrea să stea cu o persoană care se injectează de atâtea ori pe zi, care e murdară peste tot de sânge, care plânge mereu și care nu mai are poftă de viață. Eram mânioasă pe diabet că îmi luase bucuria de a trăi și că mă condiționa atât de mult. Eram furioasă că în fiecare seară adormeam cu grija că nu mă mai trezesc dimineața. Eram frustrată că mi se făcea rău dintr-o dată,  eram mânioasă că toată ziua îmi era guvernată de numere, calcule, ore fixe și multe alte rigori. Eram paralizată de frica complicațiilor diabetului. Mă simțeam amenințată la fiecare glicemie mare că îmi vor fi amputate picioarele sau că voi rămâne fără văz.

Dar în afară de toate grijile alea, cel mai greu apăsau vorbele celor din jur. “Dar nu ai motiv să fii supărată. Bucură-te că nu ai cancer”…pe cine din universul ăsta fraza asta îl face să se simtă mai bine? Asta nu face altceva decât să minimalizeze ceea ce simt cu adevărat, pe de o parte faptul că este extrem de greu să trăiești cu o boală cronică ce nu are leac, iar pe de altă parte, vârtejul de trăiri negative care erau mai adevărate decât orice. Și atunci am decis să mă cenzurez și să nu mai las nicio urmă de tristețe să iasă la suprafață. Am înăbușit orice firimitură de slăbiciune și am arătat cât sunt eu de fericită. Nimic mai greșit! Să lași să clocotească în tine toate acele stări puternice nu face altceva decât să potențeze trăirile negative.

Ce m-a salvat de la depresie? Oamenii! Doar atunci când am întâlnit alți tineri și copii care împărtășeau aceeași dramă am înțeles că nu sunt singură. Am avut curajul să vorbesc cu ei despre sentimentele mele reale, să plâng cu ei, să mă dezbrac de cenzură și să le spun ce simt cu adevărat. Am realizat că nu sunt doar fricile mele, ci ale unei comunități întregi; că rezonăm nu doar medical, ci și ca ființe  umane; că viața asta e mai complexă decât granițele pe care mi le-am impus eu paralizată de depresie. Diabetul chiar este cel mai rău bun lucru care mi s-a întâmplat. Când am fost la Fundata și am trăit sub același acoperiș mai multe zile cu omuleți ca mine am reușit să  zâmbesc din nou. Din ceața aia în care eram și credeam că sunt singură, într-o dimineață am ieșit la lumină, când am văzut că toți își făceau insulina la micul dejun la fel ca și mine. Când Maria și Cristiana, două străine la vremea aceea de pe un grup de diabet de pe Facebook care acum îmi sunt cele mai bune prietene, au venit cu ideea să organizăm o întâlnire a persoanelor cu DZ1 viața mea s-a schimbat. Așa m-am implicat și am realizat prima încercare de team building cu tineri care sunt insulino dependenți. Pe lângă faptul că mi-a dat un scop care m-a făcut să mă îndepărtez de gândurile negative din mintea mea, întâlnirea de la Fundata m-a reînviat, m-a salvat! M-am întors de acolo plină de energie și cu încredere în mine, așa cum eram înainte de diagnostic. Dar mai presus de asta, m-am întors cu prieteni adevărați. Diabetul acesta ne-a legat într-un fel în care nimeni și nimic nu poate să o facă.

Dacă ar fi să mă întorc în prima zi de diagnostic și mi-aș spune vreo două vorbe acelea ar fi următoarele…nu va fi viața ta guvernată de cântar și calcule la virgulă. Diabetul nu vine cu complicații. Doar un diabet necontrolat și abandonat aduce cu sine complicațiile acelea de care ne speriem cu toții. De asemenea, îmi voi spune că voi putea mânca orice și oricând pentru că voi deveni o expertă a insulinei. Va fi cel mai mare proiect din viața mea, dar îmi va aduce bucurii și satisfacții cum nu mă aștept. Iar cât despre depresie, e îngrozitor de grea și sfâșietoare, dar trebuie recunoscută și asumată pentru a putea fi vindecată. Așa că nu e nimic în neregulă dacă nu suntem mereu fericiți și nu e nimic greșit în a te simți vulnerabil. Dacă îmi asum momentele frumoase, de ce să nu le pun în prim plan și pe cele de la polul opus?

 

Disclaimer: rețineti că în cazul meu nu a fost vorba de o tulburare depresivă majoră, dar depresia este o condiție extrem de serioasă care trebuie tratată cu ajutorul unui specialist. Mie nu mi-a fost rușine să cer ajutorul unui terapeut atunci când am avut nevoie. Aveți grijă de mintea, sufletul și corpul vostru.

[EN]

People with diabetes are more likely to get depression. I did not say it, but the specialists and the researchers. I think every one of us was sad at least once, but experiencing the bitter taste of depression is quite different. When I started my blog, I assumed to live in the public eye with both good and bad sides of my life. On all social media platforms I am promoting a beautiful life lived with a tough diagnosis, but at the same time, I do not hesitate to display the vulnerable parts of this bitter sweet journey.

I’ve always been  extremely optimism, and even when I was diagnosed with type 1 diabetes, I got the news pretty well. I was not sad or angry about what happened to me. I remember now that I was crying only for an hour on the hospital bed, no more and less, and I walked out on the hospital doors not only with insulin in my arms but also with the smile on my face. I strongly believe that life is as beautiful as you let it be, so it is our mission to think positively, being grateful for what we have. But even those who surround themselves with positive thoughts cannot be impenetrable in the face of depression. I’m not afraid to be vulnerable and to confess that there were times when I actually put my head in my fists and wondered if it was real what was happening to me. Depression is one of the most ugly diseases because it shadows you as no other illness can do it. You feel small and helpless in a greatness of nothingness.

It’s hard to describe in words the amalgam of intense feelings that makes you see things differently, like you a drowning in a continuous failure. Suddenly, from the happy and optimist girl that was grateful for having a second chance, I saw myself as a fragile being condemned to a sinister life. A young woman who calculates every step, every gram of food, every unit of insulin could no longer have the freedom to enjoy life. That’s what I saw at one point, and among the black thoughts was the fact that I was doomed to a sad existence, the solitude being right around the corner because no one would want to talk with a person who injects so many times a day, which is dirty all over with blood, always crying and no longer having a normal life. I was so angry about diabetes that I couldn’t think of anything else. I was angry that every night I was going to bed with fear that I could not wake up in the morning. I was frustrated that I was feeling awful out of nowhere, I was angry that all day long I was governed by numbers, calculations, fixed hours and many other rigors. I was paralyzed by the fear of diabetes complications. I felt threatened by every high blood sugar that my legs would be amputated or I could lose my vision.

But apart from all those worries, the hardest thing was the words of people around me. “But you have no reason to be angry. Thank God you don’t have cancer” … Who in this universe makes is feeling better when hearing this phrase? This is only making everything worse because it minimizes what you really feel, on the one hand, that it is extremely difficult to live with a chronic disease that does not have a cure, and on the other hand, the negative emotions that were more true than anything else. And then I decided to censor myself and leave no trace of sadness to come to the surface. I repressed every bit of weakness and showed how happy I was. Totally wrong! Allowing to boil in you all those strong emotions is the worst thing you can do to yourself because everything is amplified inside.

What saved me from depression? The sweet people! Only when I met other young people and children sharing the same drama I understood that I was not alone. I had the courage to talk to them about my real feelings, to cry with them, to undress my censorship and tell them what I really felt inside. I realized that I did not vocalize only my fears, but a whole community’s thoughts; we resonate not only medically, but also as human beings; that this life is more complex than the limits I have imposed on myself because I was paralyzed by depression. Diabetes is really the worst best thing that happened to me. When I was at Fundata and lived under the same roof for several days with people like me, I managed to smile again. From the fog that I was in, and I thought I was alone, one morning I came to light when I saw that everyone was taking insulin at breakfast just like me. When Maria and Cristiana, two strangers at that time on a Facebook diabetes group who are now my best friends, came up with the idea of organizing a meeting of people with T1D my life has changed. That’s how I got involved and I made my first team building attempt with young people who are insulin-dependent. In addition, it was something that was giving me a purpose that made me move away from the negative thoughts in my mind. Also the type 1 meeting at Fundata saved me. I returned from there, full of energy and confidence, as I was before diagnosis. But above that, I returned with real friends. This diabetes has tied us in a way that nobody and nothing can do it.

If I were to go back on the first day of diagnosis and say two words, that would be the following … your life will not be governed by scales and never ending calculations. Diabetes does not come with complications. Only an uncontrolled and abandoned diabetes brings those complications that we are scared of. I will also tell myself that I will be able to eat anything I want because I will become an insulin expert. It will be the biggest project of my life, but it will bring joy and satisfaction as I do not expect now. And as for depression, it is terrible, hard and heartbreaking , but it must be recognized and assumed in order to be healed. So there is nothing wrong if we are not always happy and there is nothing wrong with feeling vulnerable. If I go through those beautiful moments, why not bring up the negative ones too?

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.