Aș minți dacă aș spune că nu m-a cuprins frica. Teama de a pune stăpânire pe calul acela a fost destul de mare, gândindu-mă că nu mă va lăsa să-i fiu stăpân și că mă va răni. Tremurând mă uitam la prietenii mei care, rând pe rând, se suiau pe șaua lor în timp ce le făceam poze. Nu eram convinsă că-i voi însoți pe traseu, dar nici nu am apucat să verbalizez reținerea mea de a porni la drum, că m-am și trezit pe cal după ce instructorul m-a tras de mâna în care nu țineam camera foto. Fără dar și poate am trăit un sentiment aparte, pe care nu l-am mai experimentat până atunci. Mi s-a părut absolut incredibil cât de loial și câtă încredere poate să aibă un necuvântător cu care abia ai făcut cunoștință. Traseul a fost unul superb, o cărare șerpuită și îngustă prin pădurea din munți de unde aveai o priveliște splendidă spre oraș. Timp de un ceas am avut ocazia să învăț să călăresc, bucurându-mă și de natură.

De ce l-am numit sport al minții? Petru că se creează o conexiune incredibilă între tine și natură. Ai timp să cugeți, să comunici cu al tău prieten care te poartă într-o mișcare agale pe potecile munților. Aerul curat îți spală sufletul de gândurile apăsătoare și pur și simplu te bucuri de armonie.

Iar dincolo de nivelul spiritual, echitația chiar îți lucrează corpul. Am rămas de-a dreptul surprinsă că a doua zi am avut febră musculară la picioare, având în vedere că fac sport zilnic. În timp ce călărești picioarele trebuie să fie extrem de tensionate, iar postura perfect dreaptă. Prin poziția corpului tău îi comunici calului direcția pe unde să meargă. Așa că a fost și mai fericită să constat că totuși în vacanțe pot face sport și în felul ăsta. Plus că nu e ceva ce practic în fiecare zi.

Prin urmare, natura ne dă, încă o dată, toate resursele necesare pentru a ne menține mintea, sufletul și corpul sănătoase. Cu siguranță că prima lecție de călărit nu se uită niciodată, având în vedere că iubesc natura, animalele și un stil de viață echilibrat.