Am simțit că anul 2017 este anul meu! Demarasem în forță cu toate planurile trecute pe agenda mea de toate zilele și îmi mergeau cum nu se putea mai bine. Dar nicio clipă nu m-am gândit că mă voi opri așa de repede. Însă viața nu așteaptă să ai tu timp în agenda ta ca să vină cu asemenea vești. Vestea a venit ca o seceră care m-a despicat în două. Trebuie să recunosc că am cugetat mult înainte să scriu acest articol, înainte să hotărăsc să împărtășesc povestea mea cu voi. Dar eu sunt cât se poate de sigură că ea va fi o lecție și chiar o încurajare pentru mulți internauți.

Totul s-a întâmplat brusc, extrem de brusc. În mai puțin de o lună am slăbit subit 4-5kg fără niciun fel de explicație -cel puțin atunci nu era nicio explicație-, iar din persoana plină de viață și energie m-am transformat într-o umbră care abia mai putea să își țină greutatea propriului cap ridicată. Mulți au pus schimbarea mea în seama unei înfometări stupide și puerilă, adevărul fiind cu totul altul. În continuare urmam un stil de viață echilibrat, ceea ce presupunea sport zilnic și mâncare sănătoasă. Deși aveam grijă de mine, observam cum ușor, ușor mă simt din ce în ce mai rău. Am pus totul pe seama stresului cu care omul modern se confruntă zilnic și mi-am continuat de ale mele, pentru că vorba aia ″n-are ce să mi se întâmple mie că doar sunt tânără și sănătoasă″.

Toate astea până când al meu corp, deși îmi dăduse toate semnalele că ceva nu mai e în regulă (slăbit brusc, oboseală, sete continuă, mers des la baie, probleme cu vederea etc.), a cedat, iar eu m-am trezit la spitalul de urgență la terapie intensivă cu perfuzii în ambele brațe. Nu voi uita niciodată cât de acut au sunat vorbele doctoriței, rostind diagnosticul meuꓽ diabet zaharat tip 1. Trebuie să recunosc că până atunci nici nu știam ce presupune această boală cronică. Superficialitatea mea credea că cei care au diabet sunt, de regulă, doar cei care nu au grijă de sănătatea lor și mănâncă prost și au o viață sedentară. De fapt, ei sunt cei 95% din diabetici, cei care au tipul 2, însă am aflat atunci cu durere că doar 5% fac acest tip 1 pe care îl am și eu.

Practic atunci când mâncăm ceva, pancreasul nostru produce insulina care are rolul să scoată din sânge zahărul. Al meu pancreas nu mai secretă deloc acea insulină, făcându-mă pe mine să ajung la spital în precomă cu o glicemie de aproape 500 (normalul fiind aproximativ 100). Nu mi-a venit să cred că mi se poate întâmpla așa ceva, tocmai mie care am avut atâta grijă de sănătatea mea. Bineînțeles că prima întrebare a fost ″de ce?″ Însă nici până astăzi nu s-au aflat cauzele apariției acestui tip de diabet atât de rar întâlnit și care, paradoxal, apare doar la tineri și copii. Confuzia devenea chiar și mai mare, neavând antecedente în familie, vreun șoc emoțional sau vreo altă cauză care ar putea explica câtuși de puțin apariția diabetului la mine.

În prima zi de internare am refuzat nu doar adevărul, ci și orice vizită. A fost extrem de dur să îi spun mamei că nu vreau să o văd, dar a fost o reacție de șoc în care am decis să stau singură și să înțeleg ce mi se întâmplă cât mai repede pentru a ști cum să lupt. I-am cerut asistentei cât mai multe materiale pe tema bolii mele ca să mă lămuresc despre ce este vorba. Am evitat să îmi iau informațiile de pe internet, tocmai pentru simplul fapt că nu puteam să am încredere în nicio sursă pe care nu o puteam verifica de pe un pat de spital. La fel de dur a venit pentru mine și vestea că voi fi dependentă de insulină, ceea ce presupune să îmi fac 4 injecții în fiecare zi for the rest of my life, pentru că diabetul e o boală care nu se vindecă niciodată. Plus aspectul înțepatului în vârful degetelor pentru a-mi testa glicemia de 10 ori pe zi nu mă entuziasma prea tare.

Toată viața mi-am petrecut-o sub semnul rigorii și al autocontrolului, niciodată căzând pradă poftelor de orice natură, știind mereu să iau deciziile cele mai potrivite și benefice pentru corpul meuꓼ și totuși nu înțelegeam de ce trebuie ca la setul meu de rigori să se mai adauge altele atât de complicate. Nu aveam nevoie să îmi calculez câte grame de hidrați de carbon există în 5 grame de usturoi, câte unități de insulină trebuie să îmi administrez dacă mănânc un sfert de felie de pâine de secară în plus sau câtă apă cu zahăr trebuie să beau la 3 dimineața dacă iar am hipoglicemie cu o glicemie de 50. Plus că acum mă dor teribil de tare degetele când tastez de la atâtea teste cu glucometrul.

Dar după ce au trecut nici două zile de când am aflat de noul meu prieten pe viață -diabetul- am început să văd altfel lucrurile. Aș minți dacă aș spune că nu am plâns, însă a fost doar prima zi și atât. Când viața te pune la încercare ajungi să te cunoști mai bine. Așa am descoperit, și m-a luat și pe mine prin surprindere, câtă forță și pozitivism fantastice zac în mine.  De mică am fost învățată să fiu ascultătoare, să prețuiesc mereu ceea ce am și să nu fiu niciodată  supărată.  Așa că am privit ceea ce mi se întâmplă ca un privilegiu. DA, un privilegiu de a mă bucura de viață și mai mult, de a prețui persoanele dragi și mai tare și, nu în ultimul rând, să nu uit niciodată să îmi trăiesc viața frumos, sub semnul echilibrului. Pentru că diabetul asta face din orice bolnav -sau cel puțin asta ar trebui să se întâmple-ꓽ să îl învețe cum să trăiască frumos.

Totul ține de cum vezi lucrurile, iar tu ești responsabil dacă alegi să vezi viața prin lentila unui optimist care găsește speranță și bucurie în orice îi este dat, sau dacă preferi să  privești prin lentila nimicniciei. Cred cu tărie că asta mă face de cel puțin două ori mai puternică decât toți oamenii pe care îi cunosc, iar în aceeași măsură consider că ne este dat să ducem doar ceea ce putem. Vreau ca prin experiența mea să inspir și alți oameni care poate se cred neîndreptățiți sau supărați pe nedrept. Gândiți-vă că sunt infinite feluri de a ne bucura plenar de viață indiferent de ceea ce ni se întâmplă. Dacă știu ceva sigur despre mine, este că mereu am fost pozitivă și am crezut întotdeauna că persoanele optimiste sunt mai frumoase.

Totodată, nu e niciodată bine să te culci pe o ureche. Nu e nimic de condamnat la faptul că atunci când ești tânăr ai impresia ușor arogantă că te învelește o oarecare protecție magică și invizibilă care te ferește de orice. Paradoxal, deși am trăit echilibrat, fără vicii sau alte lucruri care să-mi dăuneze, m-am îmbolnăvit de o boală crâncenă. Însă un bun prieten mi-a spus așa, și tare frumos a mai spus-oꓽ

″Diabetul e ca un prieten pe care îl ai lângă tine toată viața. Dacă te porți frumos cu el, te lasă în pace. Însă dacă iei decizii nefericite el îți atrage atenția.″

A trecut mai bine de o săptămână de când mi-am făcut un prieten pe viață. El m-a ajutat să mă facă să iau o pauză din viața nebună pe care o avem cu toții azi, să cuget un pic și să realizez că lucruri noi și mărețe mă așteaptă de acum înainte. Am pășit cu încredere în această nouă călătorie împreună și nu mă tem de nimic. Frica nu există, decât dacă o lăsăm noi să pună stăpânire pe noi. Și dacă am mai realizat ceva, e că suntem extrem de fragili, iar corpul uman este o mașinărie extrem de complexă și frumoasă. Iar lista lucrurilor bune continuă. În contextul dat, am realizat cât de mult mă pasionează nutriția. De când am aflat de diabet am ajuns să cunosc toate componentele corpului uman și cum trebuie să ne dozăm cantitățile de nutrienți ca să funcționăm cât mai bine. Găsesc plăcere în tot ceea ce fac. A pornit de la necesitatea de a afla cât mai multe despre boală, dar a ajuns să îmi placă exagerat de mult să îmi calculez mesele pe gramaje și proporții.

Nimeni nu a spus că va fi ușor să mă trezesc în fiecare noapte la ora 3 să îmi testez glicemia, încercând să previn apariția unei noi hipoglicemii, sau că nu va durea cu fiecare injecție, dar sunt convinsă că de acum înainte îmi voi asuma viața cu toată ființa mea. Nu mai e loc de persoane toxice sau de stres nejustificat pentru că eu sunt cea mai mare forță pe care o am și cu care voi merge mai departe.

Așa că, lăsând siropoșeniile de o parte (nu de alta, dar îmi crește glicemia și nu vreau să fac iar hiperglicemie), vreau să îmi continui cu același entuziasm activitatea pe blog pentru că nu există lucru pe care să nu îl pot face. Vreau să fiu dovada vie că se poate trăi armonios chiar dacă suferi de o boală cronică. Totodată, rubrica despre mâncare va fi atent gândită nu doar pentru alte persoane care rezonează cu mine din punct de vedere medical, ci și pentru acei doritori de mâncat fără aditivi, zahăr sau alte lucruri dăunătoare pe care le găsim tot mai des în meniul de zi cu zi. Pasiunea mea pentru gătit sănătos nu va fi deloc afectată, ci doar va trebui să îmi calculez la virgulă tot ceea ce mănânc, astfel știind ce doză de insulină să-mi administrez înainte de fiecare masă. Cu ocazia asta am scos și eu matematica de la naftalină.