Fiecare om are o poveste iar noi, diabeticii știm asta cel mai bine fiindcă suntem întrebați aproape zilnic “de ce nu arătam bolnavi”.
Diabetul nu se vede.
Oamenii diabetici nu sunt diferiți la prima vedere. Însă doar noi știm ce lupte ducem zilnic cu Glicemiile prea mari sau prea mici pe care eu una nici acum după 6 ani nu am reușit sa le înțeleg perfect.
Da! Am diabet de 6 ani. Mai exact de la varsta de 14 ani când viața mea (mai ales cea socială) începea.
Eram in clasa 9 a la liceu când am primit cea mai neașteptata veste din viața mea. Nu ma așteptam nici eu nici părinții mei sa primim asemenea veste.
Totul a început cu viroza unei varicele (așa cred ca se numea acea “boala” care se manifesta cu bubițe și mâncărimi). Era carantina in toată școala nu știu cum sau cine a adus virusul in liceu dar s-a întâmplat. Nu am scăpat nici eu…dar la mine soarta ca sa ii spun așa a făcut ca acea varicela sa nu se exteriorizeze iar bubitele mele nu ieșeau din piele.
Așa ca am ajuns la spital iar acolo am rămas sub supraveghere doua săptămâni. Toate bune și frumoase pana când au sosit rezultatele analizelor de sânge care arătau o glicemie de 240 și o glicata de 9.9% ceea ce era clar pentru medicii care deja știau ce înseamnă aceasta boala.
Pentru mine însă nu a fost așa…am primit dintr-o data o sacoșa cu ace, insulina și glucometrul care habar nu aveam ce este și am fugit de el o buna perioada de timp. Îmi amintesc ca am primit și câteva ședințe cu un psiholog in spital dar acum îmi dau seama ca au fost degeaba…eu ma tot gândeam și îmi încolțise ideea in cap ca nu sunt bolnava și o sa îmi revin chiar dacă e ceva…nu știam ca o sa urmeze o viața doar cu Injecții, înțepături la fiecare masa și multe calcule…
După externare viața mea de acasă nu părea sa se schimbe deloc chiar dacă in spital am fost “instruite” și eu și mama sa îmi schimb modul de viața și sa am un regim mai sanatos, eu continuam sa fac ce vreau eu și negam ca sunt bolnava, mâncam ce prindeam și mai ales ce îmi plăcea mie mereu (patiserie, cartofi prăjiți pâine multă, pizza și orice dulce pofteam), de insulina nici nu se punea problema nu făceam deloc insulina fiindcă observasem eu ca e cam dureros (mama fiind începătoare și cu teama îmi făcea injecțiile cu emoții și ma durea mai tot timpul) glicemia nu o luam deloc nu îmi pasa cât este pentru ca nu îmi era rău (eram in “luna de miere” iar eu credeam ca m-am vindecat).
Zvonurile din rude si din vecini îmi alimentau si mai tare ideea ca “m-am vindecat”, eu fiind la început și Dorindu-mi tare sa nu am nimic, credeam cu tărie ce spunea tanti “Florica” și “Mătușa vasilica” cum ca diabetul se vindeca de la un ceai minune din nu știu ce plante minunate.
Am luat și am băut la ceai pana visam plantele alea fără sa știu ca diabetul tip unu nu se vindeca. Așa mergeam la liceu așa ieșeam cu prietenii așa îmi trăiam viața…așa am trăit 5 ani de zile fără sa îmi pese de glicemie și de insulina mai ales.
La liceu îmi era Rușine sa spun ce boala am, îmi era teama de ce o sa zică colegii și mai ales…cum o sa ma privească. Oamenii din jurul meu când au aflat au început sa pună Etichete și sa își dea cu părerea (eu am fost mai plinuță de când ma știu) iar toată lumea știind ca mâncam mereu dulce și tot ce îmi poftea inima mai ales Fast food, ma acuza ca am mancat mult zahăr și de asta am făcut diabet…așa este și in ziua de azi toată lumea ma exasperează cu întrebări “de la zahăr ai diabet?” “Încă nu te-ai vindecat?” “De ce îți iei glicemia după masa ca normal ca este mare după ce ai mancat..” “ce tip de diabet ai? Cel grav sau cel mai puțin grav?”.
E obositor sa le explici in parte oamenilor despre boala ta. In fine, au trecut cinci ani, am terminat și liceul între timp m-am obișnuit cu boala cât de cât iar la un moment dat am început sa îmi mai iau și eu glicemia și sa îmi fac insulina singura in fiecare seara ( îmi făceam doar bazala dar eu aveam nevoie și de rapida care a expirat in frigider fiindcă nu o folosisem și nu mergeam așa cum e normal la 3 luni sa îmi fac analizele și sa iau alta…mi-am ignorat medicul diabetolog ani de zile..).
După ce am terminat liceul intr-o zi stand pe Facebook am găsit grupul asta minunat #noisidiabetul de tip 1 unde am cerut imediat sa ma înscriu…Acolo am descoperit in postările oamenilor cât de grav este ce am eu…am văzut mămici îngrijorate de copiii lor și am înțeles cât de grav este sa faci Hipo dar și hiper…eu am rămas socata când citeam poveștile tuturor și mai ales…ma întrebam cum de mai trăiesc…cum de nu am făcut nici o coma pentru ca sigur Glicemiile mele erau uriașe…am înțeles ca am un înger păzitor foarte puternic dar mai ales și ca Dumnezeu ma iubește foarte mult.
Așa ca am început sa merg așa cum trebuie la medicul diabetolog sa ii spun ca am crescut (aveam 18 ani) și ca nu îmi mai poarta mama de grija și ca eu o sa încerc sa am grija de mine mai mult…doamna doctor era mirata dar și bucuroasa..nu ma văzuse de ani buni…De atunci am început sa mai fac rapida din când in când dar aveam multe de învățat…nu o făceam cum trebuie nu calculam ce mâncam și mai ales nu mâncam ce trebuie și nu îmi luam glicemia înainte ca sa știu cât sa aștept sa își facă rapida efectul…dar era diferit aveam voința cât de cât…dar nu era ce trebuia încă…
Între timp Trăind așa cu mâncatul aiurea și fără sa aștept înainte de masa…m-am îndrăgostit…de actualul meu soț…împreuna timp de un an de zile am trecut prin multe…el m-a trezit puțin sa zic așa…pentru ca îmi atrăgea mereu atenția la ce mănânc…și acum o mai face…??♀️?.
Dar adevarata palma care m-a trezit și șocat și derutat și m-a făcut sa înțeleg ca nu mai este vorba doar de mine in povestea asta a fost in 2017…când am rămas însărcinată…o sarcina dorita dar care a venit când ne așteptam mai puțin…in schimb am fost foarte fericita extrem de fericita dar simteam ceva…ce nu pot explica…era un sentiment de nesiguranța…când am rămas însărcinată aveam glicata foarte mare…chiar dacă îmi făceam insula nu mâncam decât dulciuri și prăjeli și pizza și pâine albă și orice nu aveam voie…nu ma gândeam și nu citeam ce se poate intampla cu sarcina mea dacă eu stau pe Glicemii uriașe…aveam tot timpul 200-300-400… așa ca bebelușul nostru nu s-a putut dezvolta normal și a ales sa plece…am fost devastată, nici acum nu pot sa nu ma gândesc ca nu e vina mea..eu trebuia sa am un stil de viața mai sanatos știind ca ne dorim un copil.
De atunci am început sa ma documentez mai bine ce se intampla cu adevărat in viața mea și mai ales care sunt condițiile ca o femeie cu diabet sa duca o sarcina la bun sfârșit.
Și m-am apucat de low carb strict…mâncam doar cântărit și doar ce aveam voie mult mai puțin carbohidrati spre deloc…așa am ajuns la o glicata de 6,5 de la 12 in doar trei luni. Iar acum așteptam sa vina bebe când este el hotărât.
Eu sunt pregătită și sunt conștientă ca nu sunt doar eu in lupta mea cu diabetul.
Am un soț minunat care ma iubește si ma accepta așa cum sunt. El este conștiința mea care ma trage de mâneca atunci când mai ciupesc câte ceva “interzis”.
Povestea mea a fost cam lunga dar am încercat sa fac cât de cât un rezumat.
Va îndemn pe toți sa scrieți poveștile voastre pentru ca eu ma simt eliberată acum ca am povestit viața mea cu prietenul meu diabetul! ❤