Povestea mea:
Povestea unui invingator
Pot eu oare sa ma consider un invingator ? ….Eu zic DA ! si fiecare poate emite propriile pareri, dupa ce va citi povestea mea, care se confunda in mare parte cu poveste vietii mele si pe care o istorisesc aici nu pentru vreun premiu, ci pentru a da o speranta, a incuraja pe cei care au capatat aceasta boala, sa nu-si piarda visurile, sperantele de viitor si pentru o viata normala….
Acum am aproape 66 de ani si imi reamintesc destul de precis inceputurile, desi aveam atunci, in 1959, numai 7 ani…
Desi eram un baietel vioi, stateam atunci in pat, fara nici un chef de joaca, cu o stare de moleseala oribila, cu gura uscata, cu o sete grozava si cu senzatia permanenta ca imi vine sa urinez…printr-o adevarata minune, in acea seara parintii mei au primit vizita unor prieteni, familie de medici ! Cum au intrat in casa, au simtit imediat un puternic miros de mere putrede, care mai tarziu am aflat ca era mirosul specific de corpi cetonici. Au luat imediat legatura cu spitalul (atunci, dr.Cantacuzino) si in aceasi noapte am fost internat in stare de coma diabetica profunda.. Intre timp, eu vomitasem consistent iar mai apoi, mi-am pierdut si cunostinta. Am stat cu perfuzii toata noaptea, iar mai spre dimineata, am inceput sa-mi revin.
Vreau sa va spun ca in noaptea aceea parintii mei aproape inebunisera de spaima si de durere, la data aceea foarte putina lume cunoscand ce-i acela diabetul si cum se trateaza el. Am stat internat o saptamana in spital, timp in care mama a renuntat la serviciul ei, iar eu am invatat incet-incet sa-mi fac singur injectiile cu insulina.
Vreau sa mentionez ca la acea data singurele tipuri de siringi erau cele din sticla, care trenuiau fierte in caserole metalice inainte de utilizare, impreuna cu acele. Nu vreau sa va spun ce dimensiuni aveau acestea…. “Norocul” meu este ca vremea aceea eram in vaacanta, treceam in clasa a 2-a si am avut ceva timp sa ma obisnuiesc cu noua situatie!
Incet-incet, cu permanent ajutor de la parinti si de la apropiati, am inceput noua viata_ Invatatoarea a fost atentionata cu noua mea situatie, desi nu intelegea prea bine ce se petrece, iar colegilor am hotarat sa nu le spunem imediat, nefiind o boala transmisibila, ca sa nu provocam o atitudine de respingere in societate. Altfel, eu aveam note destul dee bune, fiind printre primii in clasa_ mai tarziu am realizat ca aceasta boala nu are nici o influenta asupra facultatilor mintale, nu lasa “urme” , in viata zilnica fiinda foarte activ si nefiind scutit la nici o activitate scolara. Din spital am inceput cu patru injectii pe zi, pe care le-am redus la trei dupa vreo cativa ani. Pana la sfarsitul liceului imi aduc aminte cum parintii imi faceau analize in regim de “home-made” (glicozuria), casa fiind plina de eprubete, baloane de sticla, etc si tot felul de reactivi…Pe vremea aceea nici nu visam la glucometre, teste, senzori, smatphone, etc….erau SF !!! Am avut un moment de cumpana la intrarea in Facultate, cand comisia medicala m-a respins, declarandu-ma INAPT pentru functia de inginer constructor. Atunci s-a intamplat o a doua minune, comisia a fost schimbata si cei noi mi-au primit actele, in acelasi an eu intrand la Facultatea de Cai Ferate, Drumuri si Poduri….
Am sa trec mai repede peste amanunte ne-esentiale din viata mea, dar vreau sa va marturisesc urmatoarele:
– in studentie, am avut o activitate normala, participand la toate activitatile, inclusic excursii de studii, banchete, etc.
– colegii stiau de boala mea, de multe ori facandu-mi injectiile la facultate, sau chiar in sala de mese, pe ascuns.
– nu m-am simtit nici un moment timorat sau inferior altor colegi, fiind chiar mai bun la unele materii…..
– am lucrat ca inginer constructor pe diverse santiere (podurile dunarene, sectii intretinere CF), in proiectare avand numeroase cladiri proiectate de mine.
– am avut grija sa respect cu sfintenie programul de injectii, desi regimul nu l-am mai pastrat asa de strict ca in scoala.
– am avut grija, atunci cand “scapam” ceva dulce, sa-mi ajustez doza de insulina.
– am o viata normala de familie, la 25 de ani m-am insurat si am o fata si un nepotel care acum are 10 ani.
Poate va veti intreba cum am putut sa rezist atata timp, cu 3-4 injectii pe zi, cu materialele sanitare existente_ei bine, am avut si aici nitel noroc si anume: dupa 1990 am inceput sa primes din USA, de la niste prieteni, seringi de unica folosinta si ace B-D, care mi-au usurat sarcina considerabil. Apoi, am mai prmit de la ei si un glucometru cu teste, lucruri pe care le vedeam atunci prima data. Nu pot sa termin aceasta naratiune fara sa va amintesc si de complicatii, care au inceput sa apara, din pacate, acum 10-15 ani, ca urmare a unui regim de viata mai dezordonat pe care incepusem sa il tin: incepusem sa mananc cam multe dulciuri, am inceput sa fumez exagerat, nici bautura nu-mi era antipatica, etc.
Deoarece mi-am luat carnet de conducere de la 18 ani si am inceput sa conduc, faceam foarte putina miscare, fiind o fire lenesa….toate proiectele mele le-am facut pe calculator, unde statea zile intregi, pana noaptea, cu ochii pe ecran si cu o mana pe tigara…..
…Si asa au inceput sa apara, rand pe rand: retinopatia diabetica, neuropatia, accidentul vascular cerebral, circulatia deficitara, etc. Va spun asta, nu ca sa va sperii, doamne freest, ci doar ca sa va transmit ca acesta boala, cu toate ca nu se vede, este o boala perfida careia trebuie sa-i acordati toata atentia, caci altfel ea lucreaza “pe tacute” , iar eu sunt convins ca poate fi invinsa !!!
In final, citind toate acestea, poate veti realiza ca viata poate fi traita normal, ca placerile vietii pot fi gustate chiar si daca acest flagel v-a atacat miseleste.
Cred ca pot fi considerat un invingator, fiindca am ajuns la aceasta varsta inaintata prin lupta de zi de zi si consider ca viata e prea frumoasa ca sa nu luptati si voi insiva, zi de zi, cu acest dusman perfid care este diabetul zaharat.
Am scris aceste randuri nu pentru vreun premiu oarecare, ci pentru cei descurajati, pentru cei care si-au pierdut speranta, cei care cred ca “mai rau nu se poate”, pentru cei care vor veni dupa noi, dar vor benefiicia de minunatele descoperiri ale stiintei in domeniu:
– seringi performante cu ace aproape invizibile, sau poate chiar fara ace
– testere ultra-performante
– senzori, transmitere si receptoare dedicate – noi posibilitati de transplant, etc…..
Va urez multa sanatate, curaj si o viata cat mai implinita la toti !
Un “veteran” plin de intepaturi,
Radu Dascalescu