ANTONIU Ioana-Amelia
O zi din viaţa mea
Intr-o vara frumoasa, mi s-a intamplat sa am nivelul glicemiei mai mare decat cel normal. Tocmai am fost diagnosticata cu diabet tip 1. O asistenta mi-a explicat cum sa folosesc glucometrul si cum sa-mi fac injectia de insulina. De atunci totul s-a schimbat: am devenit mai responsabila, mai matura.
Mi-a fost greu, iar prietenelor mele le-am spus o povestioara ca sa inteleaga prin ce situatie trec eu.
Autorul,
Puiul de caprioara si Maya
Era o zi frumoasa de toamna, Maya era in padure cand vazuse o caprioara care bea apa dintr-un rau. Fetita o urmarise pe caprioara pana la casa ei, intrase pe furis si văzu culcuşul caprioarei. Caprioara avea doi pui, unul din ei avea o problema de sanatate. Maya cand a vazut, a iesit si a sarit in ajutorul puiului, insa mama caprioara se sperie grozav:
-Dar cine esti tu si ce cauti in casa mea ?
-Imi cer scuze, zise Maya cu o voce subtire. Vreau sa va ajut cu puiul. Hai sa ducem puiutul la domnul doctor al padurii.
Doctorul ii zise:
-Am un diagnostic pentru tine, micutule! Ai diabet. Sa stii ca diabetul este o boala care nu se vindeca si trebuie sa faci zilnic injectii cu insulina.
-Nu, incepu puiul sa planga.
-Totul va fi bine ai sa vezi, zise doctorul!
Trecura anii, puiul era foarte bine iar Maya a venit si a luat un interviu puiului de caprioara.
-Sunt aici ca sa vad cum esti !
-Bine, sunt foarte multumit, zise puiul.
Maya facu o petrecere surpriza pentru micul puiut. Sfarsit!
Ascultand aceasta povestioara rostita de mine, prietena mea Andreea m-a intrebat odata:
-Dar trebuie sa faci si tu la fel ca acel puiut de caprioara insulina in fiecare zi ?
-Da, de patru ori pe zi, nu am de ales, insulina ma ajuta sa traiesc. Sunt multi copii ca mine, care fac insulina. In acest moment invat sa-mi controlez diabetul. Glicemia o masor cu glucometrul, un aparat care are o lamela pe care se pune o picatura de sange din deget sau cu un aparat ce il lipesc pe corp numit senzor.
Imi iau glicemia de cinci, sase, zece ori pe zi in functie de cum ma simt. Intr-un jurnal scriu valorile glicemiei si decid cate unitati de insulina sa fac. Folosesc trei tipuri de insulina: Humalog dimineata la sapte ce actioneaza rapid, Humulin la ora unsprezece cu actiune prelungita ce imi mentine nivelul glicemiei pe timpul orelor la scoala, iar pe seara imi fac Lantusul ce ma ajuta peste noapte.
Imi fac insulina cu penul in zona abdomenului, in brate si in picior. Cand introduc acul simt o durere absurda, mai apoi injectez insulina, numar pana la zece, scot acul si durerea inceteaza.
Trebuie sa fiu atenta cu glicemia, alimentatia si miscarea, sa am un regim de viata echilibrat.
Alimentatia este foarte importanta, ea ne asigura energie si substantele necesare cresterii si dezvoltarii.
Nutrienti sunt: glucidele, proteinele, lipidele, saruri minerale, vitamine si apa.
Eu cu glucidele nu ma pot juca ci trebuie sa le cantaresc pentru a le manca.
Dimineata mama ma trezeste si imi spune:
-Ioana, hai puiuţule sa facem insulina!
Ma dau jos din pat cu o usoara tristete ca somnul s-a sfarsit, imi fac insulina si astept jumatate de ora ca sa pot manca, timp in care incepe sa actioneze insulina.
In acele minute privesc pe geam: afara totul este alb si frumos, iar eu imi amintesc de o poezie ,,Iarna pe ulita” de George Cosbuc:
A-nceput de ieri sa cada
Cate-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai razbunat
Spre apus, dar stau gramada
Peste sat.
Nu e soare, dar e bine,
Si pe rau e numai fum,
Vantu-i linistit acum,
Dar navalnic vuiet vine
De pe drum.
In bucatarie mama imi pregateste laptele cu cereale, patruzeci de glucide. Il savurez apoi ma intind in pat si visez.
La ora opt ma imbrac si merg la fizioterapie. Fac gimnastica si masaj căci ma doare gatul, am o durere care nu imi dă pace de ceva timp.
La ora zece termin si merg acasa sa invat, imi fac ghiozdanul si impachetez o gustare pentru scoala sa nu permit glicemiei sa scada. La ora unsprezece imi fac glicemia, vad cat este, imi fac insulina, astept un sfert de ora, mananc cele şaizeci de glucide (o ciorbita de zece glucide, o felie de paine de zece glucide, un pilaf de treizeci de glucide si un fruct de zece glucide ca desert) apoi ma imbrac si ma duc cu mama spre scoala. Pe drum ninge cu fulgi mari iar eu fredonez in gand:
Fulgul de zapada
Pe obraz pe nas pe umar,
Tot cad fulgii fara numar.
S-a oprit in palma unul
Iute, iute inchid pumnul
Desfac pumnul,
Unde-i fulgul?
Am in mana un strop de roua,
Sau un bob de apa, ploua?
Ajung la scoala iar in curtea scolii in timp ce astept sa intru ma intalnesc cu colegii mei, care mai de care stapani pe lectia invatata de acasa. Incepe ziua de studiu cu o lucrare, si cu prezentarea temei.
Doamna invatatoare ne explica si ne invata mereu lucruri si lectii noi, ea este o a doua mama pentru noi.
Se intampla ca la scoala sa imi fie rau, sa nu mai vad bine si sa imi tremure mainile semn ca am hipoglicemie, adica glicemia este foarte scazuta si imi este foarte foame. Cer ajutorul doamnei invatatoare care imi face glicemia si imi da zahar. Eu iau zaharul ca albina: “Stiu o mica gospodina, strange zahar din gradina”. Dupa ce iau zahar usor usor imi revin. La pauza ma testez sa vad cat e glicemia, de e mare renunt la gustare, de e mica mai pap o bombonică iar daca glicemia e buna mananc toata gustarica.
Am colegi buni si prieteni frumosi. Dupa scoala, acasa ma asteapta nerabdatoare sora mea:
-Ioa, hai sa ne jucam! Si imi sare in brate.
Ne jucam cu papusile, facem casute, sarim pe pat, ne batem cu perne, iar cand obosim ne relaxam uitandu-ne la televizor ca mai apoi intr-un final sa ne facem temele.
La ora optisprezece imi fac insulina, mananc tot ce am in farfurie si plec la invatat.
La ora douazeci si doua fac insulina de seara apoi ma odihnesc dupa o zi atat de incarcata.
Noapte de noapte visez ca sunt in ,,Tara soriceilor’’. Sa va povestesc despre visul meu :
Dintr-o data m-am trezit intr-o tara fermecata. Erau crapaturi de stanca din care ieseau mii de picaturi de apa. La un moment dat intalnesc in calea mea o fiinţă.
-Era copil? Nu, era un soricel foarte dragalas pe care il chema Chiţăilă. El m-a purtat in mii si catralioane de locuri, dar locul de care imi aduc aminte foarte bine este ”Gradina zorilor”. Acolo erau foarte multi soricei, care m-au intampinat cu branza din Franta, facuta chiar de ei. Soriceii sunt harnici, merg la gradinita unde invata sa coloreze, la scoala fac cercuri cu compasul pe hartie, gandindu-se la brânzica ce o vor savura acasa, se joaca, dorm, au parinti si multi frati, bunici, veri si amici cu care isi pot ocupa timpul.
Chiţăilă a vrut sa danseze un dans cu mine ca sa imi aline dorul de casa. El a incercat sa ma faca sa rad, dar in zadar, eu tot eram cu dorul spre casa.
La o ora fixa, adica la ora 18 ei mergeau pe camp pentru a face “focul soarecilor de tabara”. Au facut focul, deasupra au pus un cerc si au inceput sa sara prin el. Se distrau de minune.
La ora 21 s-a terminat focul si am mers acasa la ei sa ne odihnim. Casa era viu colorata, cu stalpi luminosi.
Soriceii dormeau pe patuturi din lemn, langa ei m-am intins si eu si am atipit.
Dimineata cand am deschis ochii ”Tara soriceilor” disparuse. M-am trezit, era o zi frumoasa de iarna cu soare stralucitor.
In incheierea acestei zile pot spune ca viata mea este schimbata complet, diabetul face parte din mine si trebuie sa fiu atenta la multe lucruri zilnic.
Poate ca e bine, poate ca nu, nu stiu dar sunt mandra ca am familia langa mine, cu parintii, sora si bunicii care ma iubesc si imi fac toate mofturile. Imi place mult sa desenez asa ca voi desena ceva si aici.
Calatoria printr-o zi din viata mea s-a incheiat si sper sa ma descurc in orice situatie in care visele nu vor devein realitate.
Sfârşit.